Există o metodă veche de a înfrânge un popor: nu-l ataci cu tancuri, ci îi iei încet dreptul de a trăi firesc. Îi transformi libertatea în autorizație, munca în contravenție și gospodăria în dosar.
Nu începi cu marile orașe. Începi cu satul. Pentru că satul este ultima redută a unui neam care încă știe să-și poarte singur de grijă.
Acolo unde odinioară se săpa o fântână ca să trăiască o familie, astăzi se vorbește tot mai des despre reglementări, avize și sancțiuni. Acolo unde bunicii udau grădina fără să ceară voie nimănui, apare suspiciunea că orice gest firesc trebuie aprobat, taxat și controlat.
Nu este doar despre apă.
Este despre obișnuința de a transforma cetățeanul într-un supus.
Este despre clipa în care omul cinstit începe să se teamă de stat mai mult decât hoțul.
Un popor nu moare când îi scade natalitatea. Un popor moare când începe să creadă că libertatea este un privilegiu acordat de birocrație.
Satul românesc nu a rezistat imperiilor, războaielor, foametei și comunismului pentru a fi sufocat de munți de hârtii și de reguli fără suflet.
Cei care muncesc pământul nu sunt dușmanii naturii. Ei sunt cei care au păzit-o generații întregi, fără conferințe și fără sloganuri.
România are nevoie de legi drepte, nu de frică. Are nevoie de respect pentru omul care produce hrană, nu de prezumția că orice gospodar este un potențial infractor.
Istoria ne învață un singur lucru: libertatea nu dispare într-o zi. Dispare puțin câte puțin, până când oamenii uită că au avut-o vreodată.
Și atunci nu se mai aud decât două sunete: ștampila și tăcerea.
România, nu adormi.
Fiindcă de fiecare dată când un gospodar pierde un drept, întreaga țară pierde o bucată din sufletul ei.
