Marele sistem revoluționar de supraveghere a pădurilor, implementat de Diana Buzoianu a reușit, până acum, o singură demonstrație incontestabilă: cei care taie ilegal lemne sunt perfect capabili să identifice o cameră, să ajungă la ea și să o facă bucăți.
O descoperire pentru care nu era nevoie de milioane de euro, de PNRR și de comunicate ministeriale. Era suficientă o singură întrebare: „Bun, și după ce le montăm, cine îi împiedică să le distrugă?”
Marea strategă a națiunii, userista Diana Buzoianu, a reușit performanța rară de a transforma o idee proastă într-o știre și știrea într-un autodenunț al propriei lipse de viziune.
Planul său era simplu, elegant, finuț și desprins parcă din universul paralel în care infractorii sunt cetățeni model: montezi camere video în pădure ca să-i prinzi pe cei care fură lemne. Nu la ieșirea din circuitul comercial. Nu prin controale serioase. Nu prin destructurarea rețelelor care fac bani din afacerea asta. Nu. Le montezi direct în pădure și presupui că oamenii care taie ilegal arbori vor privi respectuos spre camere, își vor scoate șapca de pe cap, vor ofta a pagubă și vor spune: „Ei bine, aici se termină activitatea noastră. A apărut tehnologia.”
Rezultatul real? Exact cel pe care l-ar fi anticipat orice om care a petrecut măcar zece secunde gândindu-se la această strălucită idee. Camere întoarse. Cabluri tăiate. Lentile vopsite. Componente furate. Adică exact ce se întâmplă când pui infrastructură scumpă în mijlocul celor pe care vrei să-i supraveghezi și te aștepți ca ei să participe voluntar la propria capturare.
Este echivalentul administrativ al situației în care îți lași mașina descuiată în fața unui clan de hoți auto și apoi convoci o conferință de presă pentru a anunța că ai descoperit cu surprindere că mașina nu mai este acolo.
Dar poate cea mai impresionantă parte nu este ideea în sine. Idei proaste au existat întotdeauna. Impresionantă este incapacitatea de a anticipa consecința absolut evidentă a propriei idei.
Pentru că aici nu vorbim despre un rezultat improbabil. Nu vorbim despre un scenariu excepțional. Nu vorbim despre un eveniment pe care nu avea cum să-l prevadă nimeni.
Vorbim despre exact primul lucru care îți vine în minte când auzi planul.
„Și dacă le distrug?”
Atât.
O întrebare pe care și-ar pune-o un copil de clasa a patra.
O întrebare care aparent nu a reușit să pătrundă în laboratorul strategic al Ministerului Mediului.
Acum ministrul anunță plângeri penale, controale suplimentare și intensificarea monitorizării. Adică răspunsul clasic al actualilor guvernanți atunci când realitatea le face praf teoria: aplică și mai mult din același lucru care tocmai a eșuat.
Dacă mâine hoții ar fura toate cele 331 de camere, probabil concluzia oficială ar fi că este nevoie de încă 662.
Dacă ar dispărea și acelea, am putea intra într-o nouă etapă de dezvoltare: camere care supraveghează camerele care supraveghează camerele care supraveghează pădurea.
Un fel de matrioșcă birocratică finanțată din fonduri europene.
În comunicatul Dianei Buzoianu ni se spune că pădurile nu pot fi apărate doar cu declarații.
Corect.
Dar se pare că nu pot fi apărate nici cu o strategie care are aceeași logică operațională ca montarea unui frigider plin cu bere în mijlocul unui festival și apoi depunerea unei plângeri pentru că a rămas gol.
De fapt, întreaga poveste spune ceva mult mai grav decât dispariția unor camere.
Spune cât de superficial este înțeleasă problema.
Spune cât de mult confundă unii politicieni achiziția cu soluția.
Spune cât de convinși sunt că realitatea poate fi impresionată de o factură și un comunicat de presă.
Numai că hoții de lemne au un defect teribil: nu citesc comunicate și nici nu sunt atenți la prezentările pompoase din presa de casă.
Iar pădurea are și ea un defect: este plină exact de oamenii pe care încerci să-i prinzi la furat.
